Profesor
consilier școlar, Carmen Rusu- Platon
Cabinetul
de Asistenţă Psihopedagogică al Liceului Teoretic “Ion
Creangă”
Tulcea
Fiecare
copil are șansa de a se dezvolta și a se schimba prin forța metodei
educaționale dacă învață ceea ce i se potrivește, dacă o face cu plăcere și
dacă este valorizat pentru eforturile lui. Un lucru important este faptul că aproape toți copiii pot să învețe să
citească și să scrie dacă metoda este cea adecvată și așteptările profesorului
sunt realiste. Așteptările profesorilor sunt de cele mai multe ori foarte mari,
prea mari pentru toți copiii. Unii ar dori ca fiecare elev să înțeleagă fără
efort să lucreze perfect și să răspundă prompt la sarcinile primite. De prea
multe ori unii copii sunt judecați prin prisma acestor așteptări. Uneori, unele
cadre didactice pornesc prea ușor de la o etichetă sau de la aparențe și
consideră cu unii elevi nu vor putea fi niciodată la înălțimea așteptărilor lor
și ale școlii. Dar mereu și mereu este nevoie să ne amintim scopul școlii:
acela de a sprijini învățarea și dezvoltarea individuală și a duce copiii spre
cunoaștere și dezvoltare. Prin natura umană orice copil este curios, vrea să
știe, să înțeleagă, dar o face ÎN FELUL SĂU UNIC. Rolul școlii este să
dezvolte, să șlefuiască și să folosească fiecare cale pentru a ușura învățarea.
O atitudine adecvată și pozitivă de sprijin aduce dezvoltări spectaculoase
chiar și la copiii cu cerințe educaționale speciale. Orice elev poate învăța în
școală dacă este abordat adecvat, dacă se ține cont că învățarea școlară este
parte a învățării umane și nu se limitează la sfera intelectului.
Conceptul
de cerințe educaționale speciale “a fost introdus în terminologia UNESCO în anul 1990 și
desemnează acele necesități educaționale complementare obiectivelor generale
ale educației și învățământului, care solicită o educație adaptată
particularităților individuale și/sau caracteristicilor unei anumite deficiențe
de învățare, precum și o intervenție specifică” (H.G. nr. 1215 din data de
31/10/2002 publicată în M.O. nr. 853 din data de 26/11/2002).
Tulburarea
hiperkinetică cu deficit de atenție cunoscută și sub denumirea de THDA sau ADHD, este o tulburare de comportament a
copilului care se manifestă prin deficit de atenție și dificultăți în
desfășurarea unei sarcini. Această tulburare apare în copilărie, dar poate
persista și la vârsta adultă. Nu se cunoaște cu exactitate cauza declanșării
sale, cu toate acestea, cercetările recente au arătat că cel mai probabil, ADHD
este de natură genetică (potrivit cercetătorilor, la nivelul creierului
pacienților cu ADHD apar unele modificări). Acest lucru sprijină teoria
potrivit căreia această tulburare este, de fapt, o afecțiune biologică, care se
transmite genetic de la părinți la copii. Pe de altă parte, există cercetători
care susțin că expunerea în viața intrauterină
la alcool, tutun, droguri și alte substanțe toxice crește riscul dezvoltării
ADHD.
Conform
DSM IV simptomele de tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție sunt:
Ø incapacitatea
copilului de a-și menține atenția și aceasta este ușor perturbată de stimulii
din jur;
Ø adoptă un
comportament inadecvat;
Ø copilul se implică
în diverse activități foarte riscante fără a putea evalua gravitatea
riscurilor.
Hiperactivitatea
cu deficit de atenție are o evoluție defavorabilă, prezisă în special de
coexistența tulburării de conduită. Copiii/elevii au dificultăți în controlul
activităților motorii și par în continuă mișcare. Încep mai multe lucruri, dar
nu termină nimic. Sau continuă ceva ce le aduce succes, deși trebuie să facă
altceva. Hiperactivitatea cu deficit de atenție determină o deteriorare
în activitatea socială și școlară, iar principala complicație este
eșecul școlar. Dificultățile școlare ale
copiilor/elevilor cu hiperactivitate cu deficit de atenție includ
achiziționarea unui număr mic de cunoștințe, chiar dacă au potențial intelectual. De cele mai multe ori, medicul
specialist diagnostichează acești copii și cu liminaritate/ tardivitate pentru că reușesc să acumuleze lacune în
cunoștințe și să prezinte un deficit informațional și psihopedagogic ușor, moderat sau chiar accentuat. Sunt incapabili
să-și mențină atenția la sarcină, sunt dezorientați și adesea uită sarcinile și
rutina clasei. Cel mai adesea dau impresia că trăiesc în altă lume, arătând o
atitudine pasivă în clasă. Prin comportamentul lor, uneori impulsiv, tulbură
activitatea normală a întregii clase. Au tendința de a manifesta o neatenție
activă, ceea ce determină întreruperea din activitate și a altor copii din
jurul lor.
Simptome de inatenție:
ü își menține cu
greutate concentrarea la lucru sau la joacă;
ü pare să nu asculte
atunci când cineva i se adresează direct;
ü nu respectă
instrucțiunile;
ü nu termină ceea ce
a început;
ü are dificultăți în
a-și organiza sarcinile și activitățile;
ü evită activitățile
care necesită efort intelectual susținut;
ü pierde lucruri de
care are nevoie;
ü este distras de
stimuli externi;
ü este uituc în
activitățile lui.
Hiperactivitatea:
ü aleargă sau se
cațără atunci când nu ar trebui;
ü vorbește excesiv;
ü se agită sau se
foiește;
ü se ridică des de
pe scaun;
ü are dificultăți în
desfășurarea activităților de timp liber nezgomotoase;
ü este în mișcare,
parcă ar fi animat de un motor.
Impulsivitatea
ü răspunde înainte
ca întrebările să fie complete;
ü are dificultăți în
a-și aștepta rândul;
ü întrerupe sau
deranjează alte persoane;
Modificarea
comportamentului
se poate face prin:
-
consiliere/
terapie comportamentală;
-
medicație;
-
terapia
combinată (medicație și consiliere/ terapie comportamentală);
Tratamentul
trebuie individualizat pentru fiecare pacient. Susținerea cea mai eficientă
presupune un efort de colaborare între părinți și educatori (cadrul didactic,
profesorul consilier- școlar, profesorul itinerant/ de sprijin, după caz,
profesorul logoped).
Măsuri de
intervenție recomandate:
Activități
realizate de cadrul didactic de la clasă:
-
urmărește
curriculum-ul adaptat nevoilor speciale
ale copilului/elevului cu CES;
-
adaptează
activitatea instructiv- educativă la ritmul de lucru al copilului/ elevului cu
CES;
-
alternează
sarcinilor școlare ca prevenire a fatigabilității atenției;
-
crește treptat
timpul de concentrare pe sarcină;
-
implică
copilul/elevul cu CES în activitățile
școlare și extrașcolare: lucru în echipă, serbări școlare, concursuri, etc.
-
colaborează
cu părinții copilului/elevului informându-i asupra situației sale școlare/
progresului înregistrat.
Activități
realizate de profesorul consilier- școlar:
-
colaborează cu cadrul didactic, cu profesorul itinerant/
de sprijin, cu familia elevului cu CES;
-
realizează
activități de consiliere în Cabinetul de Asistență Psihopedagogică cu tot ce
presupune aceasta: fișe adaptate posibilităților de lucru ale elevului, diverse jocuri, modelaj,
desene, teste și chestionare;
-
consiliază
părinții copilului/elevului în direcția aplicării celor mai potrivite
modalități de gestionare a situațiilor de criză ale copilului/elevului cu CES.
Activități
realizate de profesorul itinerant/ de sprijin:
-
adaptează,
în colaborare cu cadrul didactic, curriculum-ul la posibilitățile de lucru ale
copilului/elevului cu CES;
-
planifică
și desfășoară activitatea instructiv- educativă săptămânală în acord cu
curriculum-ul adaptat și posibilitățile de lucru ale copilului/elevului cu CES;
-
colaborează
cu părinții copilului/elevului informându-i asupra situației sale școlare/
progresului înregistrat.
Activități
realizate de către părinți:
-
realizează
modalități de lucru prin exerciții fizice, supraveghere mai atentă în
efectuarea temelor și a comportamentului în general, implicare în activitățile
gospodărești, etc.
-
abordează
o atitudine fermă, consecventă;
-
aplică,
pe cât e posibil, modalitățile cele mai bune de gestionare a situațiilor de criză- în urma ședințelor de
consiliere desfășurate în cabinetul de Asistență Psihopedagogică cu profesorul
consilier școlar.
Ca
echipa de lucru (părinții, cadrul didactic, profesorul consilier- școlar,
profesorul itinerant/ de sprijin, după caz, profesorul logoped) să își atingă
obiectivele, în sensul contracarării simptomelor manifestate de copilul cu
hiperkinezie și deficit de atenție, se recomandă respectarea unor reguli:
1.
În disciplinarea copilului, regula de aur este
consecvența!
Atitudinea factorilor implicați trebuie să
fie constantă: de câte ori repetă un comportament greșit trebuie să i se atragă
atenția și să i se arate comportamentul corect.
Altfel, va profita de inconsecvență va încerca manipularea părintelui
sau a educatorilor implicați. Va fi mult mai greu apoi să se exercite un
control asupra lui, dacă a sesizat o slăbiciune.
2.
Folosirea recompensei
Acestor copii le este foarte greu să-și
inhibe tipurile de comportament care atrag după ele efecte negative. Ei nu pot
să își regleze ușor nici dispoziția, nici acțiunile din cauza faptului că nu
sunt conștienți de ele. Atunci când acești copii învață câte ceva sau
realizează o sarcină cerută trebuie să fim atenți la recompensele pe care le
oferim deoarece copilul depune un efort pentru a realiza o activitate.
Satisfacția resimțită de copil la aprecierile laudative ale
educatorilor/părinților, devine o motivație pentru repetarea acelui
comportament:
a)
Lauda
să nu fie generală, ci specifică:
Exemplu:
Ai răspuns corect la 3 întrebări din 5! Foarte bine! Felul în care ți-ai
așteptat rândul a fost formidabil!
b)
Prin
laudă să se evidențieze efortul, nu rezultatul:
Exemplu: Sunt convinsă că ai lucrat din
greu pentru tema aceasta!
c)
Lauda
să sublinieze sentimentele elevului și nu pe cele ale adultului:
Exemplu: Ai lucrat foarte bine. Cred că te
simți minunat!
d)
Tipuri
de recompense: să poată șterge tabla atunci când este scrisă, să fie primul la
rând, să ducă mesaje altor cadre didactice din școală, să cheme elevii în
clasă, să aducă cornul și laptele, etc…
3.
Ignorarea și redirecționarea
De
câte ori este posibil, este bine să se ignore mișcarea permanentă a copilului.
În aceste momente este indicat să i se dea posibilitatea să se miște cu sens.
Dacă, de exemplu, lovește în permanență cu creionul în masă, un fel de răspuns
poate fi: Vrei să-mi aduci cartea de povești din ultima bancă? Este indicat să
i se permită să țină ceva în mână. S-a observat că acești copii se pot
concentra mai bine dacă au ceva în mână pe care pot să-l manipuleze.
4.
Trebuie ajutat să se concentreze
Atenția
acestor copii este distrasă foarte ușor de sunete, zgomote, alte obiecte din
jur. Copilul trebuie așezat în clasă astfel încât în jurul lui să fie cât mai
puține lucruri care pot să-i distragă
atenția. Va fi așezat în prima bancă, nu aproape de geam, la distanță destul de
mare de un alt coleg, dar nu separat de restul clasei. Pe masa de lucru să aibă
doar materialele de care are nevoie pentru o singură activitate. El nu se va
putea concentra la rezolvarea unor exerciții de matematică, dacă pe masa de
lucru vor fi acuarele, cărți cu poze, etc…
5.
Implicarea în alte activități
Anumite
sporturi ar trebui practicate constant de către copilul hiperactiv cu deficit
de atenție (înotul, artele marțiale), deoarece au ca rezultat creșterea capacității
de concentrare a atenției, determină un mai bun control al mișcărilor, au un
efect relaxant, ridică nivelul respectului de sine, atât de fragil la acești
copii.
Pornind de la
ideea că orice profesor trebuie să își îndeplinească rolul de dascăl fără a se
lăsa influențat de etichetele pe care le pot da alți profesioniști și fiecare
profesor să vadă în fiecare elev un POTENȚIAL, autoarea Susan Winerbrenner
(1996) oferă sugestii pentru profesori și părinți:
- pentru
copiii cu deficit de atenție/ hiperactivitate profesorii să nu se teamă: pot
exista și tratamente medicale de care acești copii beneficiază; este
necesar ca în timp intervenția medicală să se reducă tot mai mult în
favoarea educației, pe măsura automatizării comportamentelor dezirabile;
- tratați
copilul mereu ca pe un individ și asigurați-vă că în primul rând este
pentru voi un copil și abia apoi, o persoană cu dizabilitate;
- asigurați-vă
că este împreună cu ceilalți copii și nu stă deloc izolat;
- asigurați-vă
că ceilalți copii nu sunt ironici și îl tratează pe colegul lor cu
respect;
- prețuiți,
încurajați, și valorizați mereu copilul, chiar dacă sunt rezultate foarte
mici;
- implicați
copilul în toate activitățile care au loc și încurajați-l să exploreze
împrejurimile;
- prezentați
progresele copilului către părinți, alți adulți și persoane care vin în
contact cu acesta și asigurați-vă că acești prețuiesc fiecare succes,
chiar dacă pare mic;
- să
aveți așteptări realiste cu privire la copil și abilitățile lui,
dezvoltați activități adecvate pentru abilitățile lui pentru a-i oferi
șansa să obțină rezultate pozitive și progrese cât de mici;
- dați
ocazia ca fiecare copil să poată decide și încurajați luarea deciziilor și
alegerea soluțiilor;
- vorbiți
sincer despre problemele pe care le întâmpină copilul;
- identificați
care sunt punctele forte și talentele copilului și încurajați-l să le
dezvolte;
- antrenați
copilul în strategii care să ofere succesul unor activități la care ați
sesizat că are probleme;
- sprijiniți
tot timpul efortul copilului către realizare;
- faceți-vă
timp să îl ajutați la temele pentru acasă;
- lucrați
în colaborare: profesorii cu părinții;
- ascultați
copilul când vrea să vorbească;
- sprijiniți
copilul să își identifice propriile nevoi și să argumenteze rezolvarea
lor;
- apreciați
copilul pentru unicitatea sa, calitățile sale speciale și contribuțiile sale.
Bibliografie
1.
Dragu
A. (coord.) et comp. – Volum cu lucrările
primei conferințe naționale a psihologilor școlari, Editura Newline,
Constanța, 2009
2.
Gherguț,
A., - Sinteze de Psihopedagogie specială-
ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice, Editura
Polirom, Iași, 2005
3.
Vrăsmaș
E.,- Învățarea scrisului. O perspectivă
comprehensivă și integrativă, Editura Pro Humanitate, București, 1999
4.
Vrăsmaș
E., - Dificultățile de învățare în
școală- domeniu nou de studiu și aplicație, Editura V.et. comp. Integral,
București, 2012
Vrăsmaș E., - Psihopedagogia copilului cu dificultăți de
învățare- suport de curs, Universitatea București, Departamentul CREDIS,
Bucure
